Daca va spun ca am vazut Indonezia sunt arogant. Imensitatea geografica, naturala, culturala si umana a acestei tari nu poate fi cuprinsa intr-un concediu. Si ma tem ca nici intr-o viata de om. Indonezia nu e o tara si nu e o destinatie de vacanta. E o colectie, un best-of de frumusete, contradictie, spiritualitate si contrast. Sute de popoare, sute de limbi, sute de traditii si povesti care trebuiau sa poarte un nume. Li s-a spus Indonezia.
Jakarta. Capitala Indoneziei e un oras atat de poluat incat, la miezul zilei, soarele nu se mai zareste din spatele norilor de smog. Cu greu vei gasi aer respirabil printre cele 12 milioane de oameni veniti de la sat la oras in speranta unei vieti mai bune.
Occidentalizarea Asiei de Sud-Est, care a functionat de minune in unele cazuri (Singapore, Hong Kong, Kuala Lumpur), n-a prins la Jakarta. Urbea sta suspendata intre doua lumi, intre zgarie norii din centru si ghetourile sordide de la periferie. Luxurianta cultura javaneza abia razbate dincoace de portile orasului. Pare de necrezut ca Jakarta se afla pe aceeasi insula cu magnificul templu budist de la Borobudur si cu filmicul vulcan Krakatau (situat la doar 3 ore distanta de capitala, cu masina si barca).
Exista totusi un motiv solid pentru care am venit in Jakarta: aici ateriza avionul.
Tana Toraja. Nu e nici tara, nici insula, nici judet, nici provincie. E un „tinut“ in cel mai propriu sens al cuvantului. Semnul bilingv care atarna, la un moment dat, peste sosea („Welcome to Tana Toraja. Selamat Datang“) nu face decat sa-ti confirme sentimentul prezent deja de cativa kilometri: ca ai intrat in alta lume, cu alte reguli, cu alt timp, alt Soare si alti zei. In primul rand, definitia cuvantului „verde“ din orice dictionar asta ar trebui insotita de o fotografie din Tana Toraja. Tinutul e acoperit in proportie de 90% de orezarii impecabil intretinute, care par ca nu reflecteaza, ci radiaza lumina. Tana Toraja emana un verde perfect si curat, pe care il exporta in cantitati mari catre tarile producatoare de curcubee. Glumesc.
Dar nu verdele impecabil e atractia Torajei. Nici fructele sale rare, nici mirodeniile care parfumeaza cerul, nici bogatia sa culinara. Nu. Tana Toraja e cunoscuta pentru inmormantarile sale. In Toraja, mortilor li se acorda un respect vecin cu divinizarea. Sper sa nu sune cinic, dar moartea unui torajan e cel mai important moment din viata lui. Iar pentru familia indurerata e un prilej de reafirmare a credintei in traditia stramoseasca. Pe scurt: trupul raposatului este tinut in casa pe toata perioada pregatirilor pentru ingropaciune. Doar ca pregatirile dureaza o luna la familiile sarace si pana la un an in cazul familiilor avute. Pare exagerat? Pare. Dar trebuie spus ca o astfel de inmormantare implica mii de invitati, tone de mancare, sute de animale sacrificate si un scenariu ritualistic care se desfasoara pe durata unei saptamani intregi. Dupa procesiunea propriu-zisa, cosciugul nu este ingropat in pamant, ci depus intr-o grota sapata special in stancile-cimitir pe care le gasesti oriunde in Tana Toraja.
CITESTE MAI DEPARTE articolul semnat de BRAD FLORESCU pe Cotidianul.ro.
http://www.cotidianul.ro/am_fost_sau_n_am_fost_in_indonezia-92997.html