De fiecare data cand plec in vacanta, am grija sa-mi instalez pe telefon cel putin un joc nou, cat sa nu-mi pierd capacitatea de a efectua o inmultire.
Ultima oara mi-am instalat un fel de X si 0 tridimensional, cu patru planse de X si 0 suprapuse. Liniile se fac din cate patru semne identice, fie pe orizontala, fie pe verticala, chestie care inseamna ca meciurile tin mult mai mult. E un joc al naibii, pe care inca nu am reusit sa-l castig. De fiecare data ma pomenesc cu un pas in urma procesorului, incercand cu disperare sa contracarez bombardamentul de combinatii pe care el le zareste inaintea mea. Ahaa, pai daca telefonul meu e capabil sa-mi umileasca sistematic intelectul, de ce nu ar putea sa-mi transforme viata intr-un calvar? De pilda, ultima oara cand am jucat X si 0 cu el, m-am enervat atat de tare pe mine incat am inchis jocul inainte de terminarea partidei.
Asta ar fi scos din minti un partener uman. Din fericire, creierul electronic nu e capabil de resentimente. Insa daca ar fi, ar urma un razboi tehnologic in miniatura pe care l-as pierde cu siguranta. Sa ma explic. E un obiect pe care il port mereu cu mine. Stie tot ce fac. Pentru ca el imi administreaza semnalul GSM, ar putea, oricand, sa trimita sms-uri prietenilor sau sefilor. Ar putea sa sune la 112 de fiecare data cand mi-as face o cafea. Si-ar seta ceasul intern sa ma scoale din somn, ora de ora, in fiecare noapte, amintindu-mi ca nu am terminat de jucat partida aia si trebuie sa platesc.
Ar putea sa nu raspunda nimanui si sa sune insistent pe toata lumea, sa insiste la hot-line-uri din Singapore, saracindu-ma pana cand as umbla imbracat intr-un cearsaf. M-a trecut o apa rece pe sira spinarii si i-am privit indelung ecranul. 14:42. 14:43.
Inca nici un semn.
Inca planuieste.