Ce sa astepti de la o carpa, carpeli. Rochii I se intoarce.
Rochia asta a fost prinsa intr-o teribila ploaie la Londra. Acolo daca n-ai umbrela esti mancat, a se citi „murat“. Rochia n-avea. A fost vazuta adapostindu-se sub niste copaci stufosi sub care inca mai rezista fata cea uscata a asfaltului. Rochia putea privi relativ ferita alergatura panicata gen desen animat a textilelor de firma. Noi metri cubi de apa, mai grasi si mai plini de ei decat orice om politic, soseau ranjind.
O adevarata batalie se dadea in fata nasturilor ei uluiti. Vreo salvare? Vreun costum cunoscut in vreo masina salvatoare? Desi nu era genul, era mai interesata ca oricand de cineva cu masina. Nimic.
In imediata apropiere insa, o cabina telefonica, din cele rosii, cu alura aia londoneza, modelul dupa care se fabrica in China o multime de suveniruri de la Londra. Rochia vede cabina, hotaraste sa verifice locul. N-apuca sa paseasca, se retrage instantaneu. Miros greu de homeless-i, de urina, de voma, de orice ne da senzatia violenta de greata, dar face atata rating la televizor. Iese rapid, jenat-hlizita, ca atunci cand te descoperi terifiat de niste copii cu pistoale de jucarie si-ti doresti sa nu fi avut martori oculari.
Se gandeste „oare ce-as prefera daca s-ar inteti ploaia?“ O, as ramane afara, libera. Mai bine curat si ud decat suportand mizerii, dar ferit de griji. Dar ploaia se transforma in furtuna, copacii nu mai fac fata, rochia se trezeste atacata de stropi grei si desi, tesatura nu mai rezista. Mai rau e ca sosesc si pietre de sus, ce vrei, daca Dumnezeu n-are pacate, poate lovi. Grindina face ravagii, copacii se indoaie, nimic in jur… doar o cabina pestilentiala. E buna!
Si rochia intra. Isi pune manecile la nas, se fereste, se stramba. Dar ramane acolo, adapostita de ploaie. Asta nu se intampla oamenilor, ei au principii. Va spun eu, care am fost obligata sa asist, fiind cu totul intamplator infasurata in rochia cu pricina.