De Citit : Editoriale

Avatar

| 23 decembrie

O experienta spectatoriala unica? Poate ca da. Un film mare? In niciun caz.

Atunci cand vorbim despre Avatar-ul lui James Cameron, ne-ar putea fi util sa distingem intre cele doua evenimente care poarta acest nume: intre Avatar ca expozitie-spectacol menita sa demon­-streze posibilitatile 3-D-ului si ale altor tehnologii; si Avatar ca simplu film.

Avatar-expozitia e un knock-out: un mediu creat cat se poate de artificial (pe computer) astfel incat sa para cat se poate de natural (o jungla de pe alta planeta, ai carei locuitori traiesc in acord cu natura), o flora si o fauna fantastice, pe care 3-D-ul incearca sa le faca sa-l impresoare pe spectator, sa-l ameteasca si sa-l absoarba intr-un grad in care nicio lume virtuala nu l-a mai absorbit vreodata. Din pacate, Avatar-filmul – filmul dinauntrul acestei expozitii-spectacol – nu e mare scofala. E un foarte conven­tional western „de tip nou“, adica unul in care indienii sunt superiori spiritual, iar albii sunt rai, cu exceptia unuia care se indragosteste de o printesa indianca si descopera superioritatea modului ei de viata si ajunge sa lupte alaturi de poporul ei impotriva propriei lui rase – bineinteles, totul mutat in spatiu.

Atunci cand efectul de noutate (datorat 3-D-ului si aerului nemaipomenit de viu al personajelor create pe computer) incepe sa se disipeze (ceea ce in cazul meu s-a intamplat dupa o ora), caracterul de „statut“ si „reincalzit“ al personajelor, dialogurilor si situatiilor devine flagrant. Noutatea tine exclusiv de „penajul“ acestor „indieni“ si de caracteristicile botanico-zoologice ale habitatului lor; ei insisi – cu vorbele lor de intelepciune si cu ritualurile lor – sunt niste clisee si nici noul „penaj“, nici noul habitat, oricat ar fi de spectaculoase, nu le pot facesa fie cu adevarat proaspete si vii.