Domnul Popescu a iesit la pensie. Trecerea s-a petrecut lin. Niciodata nu s-a omorat cu munca. Casa are, nevasta tacuta are, gradiniţa cu flori are. Totul e bine, cu excepţia unei usoare tristeţi. Din cand in cand, ii vine sa se grabeasca, sau sa se uite la ceas. E niţelus enervant sa te plimbi asa, prin oras, fara vreun scop. Si cand simţea ca nu mai are niciun rost, l-a zarit, din spate, pe amicul Costel. Costel murise primul, in vara lui ’74. "Nu se poate" si-a zis dl Popescu, dar silueta ii extrasese din memorie toate amanuntele. Inalţimea, parpalacul, mersul usor haotic si pata fara par de langa urechea stanga. A grabit pasul, dar tanarul din faţa era sprinten. L-a ajuns, l-a insfacat de cot si a simţit o mica descarcare electrica. Dar cand acel Costel a intors capul, iluzia s-a destramat. Era un necunoscut.
Dl Popescu a ramas pe loc, descumpanit. Senzaţia fusese intensa si vie si l-a marcat. Din ziua aceea, a fost mai atent in jur. Vedenia s-a repetat. A vazut-o pe maica-sa, in troleibuz. I-a recunoscut palarioara cu floare mov, haina din par de camila. I-a recunoscut inelul din deget, ala cu care o ingropase. Si-a facut loc prin mulţime. Prea tarziu. Cand a ajuns el in faţa, femeia coborase. I-a vazut, in trecere, profilul vulturesc. Nu era maica-sa. Si-a dat seama instantaneu ce tampenie ii trecuse prin cap. Pai cum sa fie? Azi si-a vazut marea dragoste. Cea pentru care fusese gata sa-si lase casa, situaţie, prieteni si sa fuga in lume. Cum e si normal, a vazut-o tot din spate. Avea parul alb, curgand pana pe umeri. In picioare, cizmele cu toc jos, pe care i le facuse cadou acum treizeci de ani. I-a recunoscut mersul. A recunoscut cureaua si pardesiul gri, cu gulerul ascuns sub par. Insa nu s-a mai grabit. La un moment, i-a trecut prin faţa unchiul Vasile, mort acum un an, pufaind din ţigara electronica. L-a imbrancit Teodora, doica, cea grasa cat o balena. Intre fata cu parul alb si dl Popescu se strangeau, ca la parada, toţi morţii cunoscuţi, mai vechi si mai noi. Inginerul Dumitru, de la aprovizionare, tusa Matilda, din partea mamei, vechiul lui coleg de gradiniţa, calcat de tramvai. Asta, cel puţin, avea pe spate urmele sinelor si ale roţilor. Doctorul Ioanid, pe care-l platise regeste si care n-a mai apucat sa bea banii, rapus de infarct. Proful de romana, idiotul ala, uite, cu adevarat idiot, si acum, in plina iarna umbla tot cu jantilica alba, de fis.
Toţi incercau sa-i puna piedici. Numai ca dl Popescu nu voia sa ţina seama de nimic. Se apropia de femeia cu parul alb incet, prudent, nevrand sa o tulbure. In cele din urma, ea intra la metrou, iar el o urma. Femeia era cu faţa la sina, aplecandu-se in faţa, asa cum facuse, in gluma, demult. Se apleca ingrozitor de mult. Si venea metroul.
— Miruna! striga dl Popescu.
Femeia intoarse capul:
— Ce e, Virgil?