Cutia neagra (sau alba, dupa buget, coane Fanica) in care ne-am inchis.
Ce sublim si ce idiot instrument, computerul. Te invata, te plimba, te dirijeaza, te antreneaza si in acelasi timp te tampeste, te fixeaza intr-un unic punct inactiv, te transforma intr-o masa amorfa nesemnificativa in viata reala. Ce sa faci, sa-l iubesti sau sa-l urasti? Tocmai mi-a fost infectat computerul si la aflarea vestii m-am simtit neputincioasa, cu tamplele pulsand frenetic; a fost ca si cum cineva drag ti-a facut un lucru josnic sau ti-a intors spatele inexplicabil. Esti buimacit. Si de ce? Pentru ca o cutie subtire de plastic te-a tradat. Se comporta acum ca o coperta in vreme ce tie iti parea ca inauntru era o carte, da, era, dar ea era virtuala si ca atare a si putut disparea.
Cartea nu te-ar fi dezamagit. Asa, ramai umilit, neajutorat, in rasul celor care iti fac in ciuda si te anunta ca toate fisierele tale sunt deteriorate pa pa fraiere. Ieri la bufet unor colegi le-a cazut ceaiul pe tastatura laptopului si chiar daca toti radeau aparent detasati eu si ceilalti stiam ca vinovatul ar vrea sa-si traga un glonte in cap, ca posesorul este in clipa aceea undeva intr-un abis, incearca sa isi aminteasca cum il cheama, care a fost viata lui de pana atunci, cleiul din mintea lui nu il lasa sa isi raspunda si totul e o reluare de secventa, oh… mai bine repede, repede o carpa sa recuperam cat se mai poate. Figura sa e aproape desfigurata si de ce? Ce ne face sa punem toate sperantele in cutia pe care-o credem magica? Ce. Va spun eu ce. Pacaleala cu aspect de transa, in care calatorim vrajiti, cu infatisari normale, dar absenti din lumea pamanteana, care stia odinioara atat de bine ca nimic nu se compara cu a alerga cu parul in vant, cu a adulmeca o raza de soare, cu a pipai pamantul in care ne intoarcem indiferent daca magnificul computer este on sau off.