Ziua de 22 decembrie a iesit din trompeta gornistului pe intuneric, la 5.30. De la comandantul unitatii am aflat ca forte destabilizatoare te vor strange in centrul Craiovei. Aveam ordinul sa iesim in oras si sa mentinem ordinea. Daca „destabilizatorii“ incearcau sa se apropie de noi, foc de avertisment in aer. Daca nu se potoleau, foc la picioare. Iar daca vroiau sa ne ia armele, bum!, in plin. TAB-uri gatite de lupta, vreo doua-trei tancuri, camioane burdusite cu militari au iesit pe poarta cazarmii. Doar noi, compania a 8-a TR, nu. Am ramas ca sa intarim corpul de garda, in caz ca eram atacati. Dupa vreo patru ceasuri, o voce groasa a anuntat, dintr-un difuzor, ca urmeaza un comunicat important. A urmat: romani, dictatorul a fugit, suntem liberi! Am sarit in sut, ne-am imbratisat, ne-am facut cruci, am plans, am ras. Nu peste mult timp, a intrat primul TAB plin de flori, cu un ofiter c-o sticla de vin in dreapta si cu steagul cu gaura in stanga. Apoi au venit tancurile, camioanele si celelalte TAB-uri. Comandantul unitatii a anuntat ca „revolutia a invins, armata-i cu poporul”. Ne-am rupt cearceafurile, am facut din ele banderole pacifiste si am iesit din cazarma cantand „Treceti batalioane romane Carpatii!“. Buricul Craiovei clocotea de olteni. Iar in balconul primariei canta Tudor Gheorghe: „… Noi aici suntem un neam, ca frunza lucind pe ram…“ Si noi: „…Saruta-ti copile parintii si fratii…“. Mensttrelul a ramas c-o mana-n aer, s-a oprit si a spus: „Iata soldatii, copiii nostri, sunt cu noi!“. In secunda urmatoare, oamenii au navalit, ne-au imbratisat, ne-au pupat. Siroaiele de lacrimi civile s-au amestecat cu cele militare. Mirosurile de zaibar si tuica s-au topit in cele de usturoi si praz. Lentul si-a tras chipiul pe ochi ca sa nu vedem ca dadea apa la porumbei. Nu stiam exact ce se intampla cu noi, dar era bine.