M-au batut niste cuvinte.
Ieri, pe strada, un individ de langa mine, vorbind la telefon rabufneste „sa moara familia mea daca te mai sun“. Si-nchide telefonul mobil care-l lega de omul responsabil de viata alor lui. M-a cuprins ingrijorarea. Daca asta mai suna la cel cu care vorbea mai devreme toti din starpea lui or sa moara subit, sigur, o sa-i dea la stiri, ceva glorie postuma va urma imediat daca moartea e cat de cat spectaculoasa, dar ce usurare-i asta, vine necazul peste om si nu-si da seama.
Am vrut sa-l ajung, sa insist sa nu-l mai sune cu adevarat pe ala, dar mergea cu niste pasi uriasi, isi camuflase capul in gulerul hainei, la un moment dat l-am pierdut in multime, n-am mai stiut care e el si pentru ca am inceput sa vad, sa aud si alti oameni repezindu-se in telefon inclestati, oferind la nervi solutii felurite problemelor lor: ba sa-si bage o anumita parte a corpului fix in casa celorlalti, ba ceva cu gura mamei cuiva – n-am inteles si nu era caderea mea sa intreb, poate avea treaba la dentist, ba sa-i execute pe unii care – din cate-am inteles- erau deja morti, si-atunci de ce sa-i mai dezgroape, ba oarecum superior ca-i doare fix in c.., completati punctele cu litere cu care incepe ura, lucru extrem de trist cand te gandesti ca nu prea exista solutii la astfel de chinuri, in afara de pancartele uriase de pe blocuri gen „durere? hemoroizi? vino sa scapi“, sunt frumusetile pe care le remarca strainii cand pasesc intaia data in oras la noi.
Lasa strainii, ce ne facem cu ai nostri, sunt foarte tensionati, si-n valtoarea patimilor lor nu-si mai dau seama de puterea cuvintelor, le aleg doar pe cele care pot rani mai bine, care zgarie, schilodesc si-si zic asa, intr-o doara, ca-s doar niste cuvinte mai, ce-am facut. Bine, dar zi si tu de exemplu sa fie fericita familia mea daca te mai sun, iti trece si nervu’, si-l mai poti suna pe-ala linistit, si nu mai scriam nici eu articolul asta.