Fara pic de culoare
Viata e un sir lung de asteptari. Citisem asta undeva si azi noapte, in toiul unei conversatii terapeutice cu o prietena, am adaptat-o cu succes la situatia ei si a iesit ca viata e un inepuizabil sir de presupuneri care nasc inhibitii, disperari (forma diminuata a sperarilor), revolte, mai mult negativism decat dorinta de actiune, de a descoperi cata indiscretie se ascunde in spatele unor raspunsuri.
M-am trezit debitand la telefon, timp de o ora, posibilitati sentimentale cu increngaturi insiropate, de ce nu asa si de ce invers, cum se poate ca si nu stiu cum se face, du-te-ncolo-vino-ncoace, o droaie de analize, cand de fapt lucrurile sunt mult mai simple si datu’ cu presupusu’ nu e decat exercitiu de imaginatie, cine isi inchipuie mai multe, cine aduna cele mai multe bucati de comportament, stari si reactii pentru a iesi scena cea mai vrednica de alte interpretari si tot asa, pana te apuca dimineata si tot degeaba, pana la urma habar nu ai de cine-i “vai!” – de cei pomeniti sau de cele care pomenesc.
Lamuritul devine nelamurit, siguranta se arde cu putine posibilitati de inlocuire, nu se arata deloc solutii, degeaba cauti cu lumanarea ca nu gasesti orice.