Balada trista de trompeta a filmul premiat in 2010 la Venetia pentru cea mai buna regie. Juriul era condus de Tarantino si lucrul acesta se vede.
Intr-un circ din Spania franchista, clovnul bun (al carui job e sa primeasca suturi) si clovnul rau (al carui job e sa i le dea) si-o disputa pe frumoasa echilibrista care e induiosata de timiditatea celui dintai, dar subjugata sexual de brutalitatea celui de-al doilea. Trama asta e la fel de simpla ca a unei dramedii chapliniene (prapaditul si bully-ul, frumoasa si bestia), dar tratarea ei, in Balada trista de trompeta, e una menita sa-i distanteze de la bun inceput pe spectatori de toate personajele: servitutea lasciva a echilibristei e facuta sa apara grotesca (fesele ei filmate de dincolo de geamul de care se tot lovesc in timpul unei partide de sex), ca si umilintele indurate de clovnul cel bun (care la un moment dat e dresat sa aduca in dinti fazani impuscati, ca un caine de vanatoare); si, oricum, nu trece mult pana cand clovnul cel bun devine rau, iar frumoasa se pomeneste smucita in dreapta sin in stanga (ca Spania in secolul XX) de doua bestii, tratament in urma caruia ajunge mai putin frumoasa.
Cat despre cei doi rivali, de la un punct in colo par sa se bata si pentru titlul de cel-mai-desfigurat – unul dintre ei se prezinta la duelul final intr-un costum de clovn creat dintr-unul de episcop si cu un "machiaj" creat prin aplicarea unui fier de calcat incins.
Regizorul Alex de la Iglesia sare de la o scena de felul asta la alta – de la un paroxism la altul -, dispensandu-se de preparative si de explicatii. Cu actorii sai pusi sa bulbuce ochii in obiectiv (care mai e si ales astfel incat sa-i deformeze) si de montajul sau menit sa hacuiasca orice moment potential-tihnit (nu ca ar exista vreunul), filmul e complet kamikaze, dar contine destule imagini neobisnuite ca sa aduca un privitor la exoftalmie.