De Citit : Editoriale

Dresuri de ciorapi

| 06 mai

Recunosc ca nu am stat sa calculez cat timp din viata imi petrec imperechind ciorapi.
Nici macar nu am stat sa calculez cat din viata imi petrec calculand. Dar jumatate de ora pot sa-mi petrec exprimandu-mi in scris nemultumirea vizavi de aceasta obligatie de care nu mi s-a zis nimic in viata intrauterina. Sa-mi scot ciorapii primesc, fiind de fiecare data o eliberare, daca nu chiar o mica placere, ca atunci cand faci pipi. Sa-i arunc in masina de spalat e una din micile satisfactii ale vietii, pentru ca gestul zemflemitor ma relaxeaza. Sa ii scot din cuva si sa ii intind, asta nu-mi ia mult. Ii asez ca pe niste soparle calde, moi si parfumate artificial si-mi frec palmele cu satisfactie gospodareasca. Sentimentul trebsoarei bine facute, a obstacolului minor depasit cu succes mi se cuibareste in constiinta pret de 5-10 minute.
Trece o zi, doua, trei. Apoi ajung sa ii vad cum ma asteapta, uscati, drepti si impasibili si simt cum valuri rosii de indignare urca dinspre cosul pieptului spre esofag. Pot sa-i ignor oricat, ei nu dispar. Ma enervez de fiecare data cand trebuie sa ii potrivesc doi cate doi, ca pe niste elevi de generala pe care-i duc in vizita la fabrica de paine. In mod normal ar trebui sa fie un puzzle al saracului – albastru cu albastru, negru cu negru. Dar nu e. E banal, repetitiv si simt cum viata se scurge din minte cu fiecare comparatie intre negru lung si negru mai scurt. Ii rascolesc, ii aleg si ma gandesc: cum e mai eficient? Sa-i arunc de-a valma nu e ok, pentru ca mi-as pierde acelasi timp cautand-i. In concluzie, daca pana la 35 de ani nu voi avea 35 de perechi absolut identice, inseamna ca am trait fara sa invat nimic. Si daca asa sta treaba, atunci merit sa-mi imperechez sosetele.