de pe strada
Pe drum de dimineata ma intalnesc cu o vecina de-a mea si incepem sa povestim, despre ale noastre vremuri dulci, despre copiii ei, despre planuri de-ale mele, despre deciziile pe care trebuie sa le luam intr-un anumit moment si care ne marcheaza viata, capabile sa schimbe trasee deja de mult timp batatorite. Vorbeam despre cum se hotaraste tineretul prezentului sa isi impacheteze cunostintele si sa plece peste mari si tari, sa isi caute rost productiv, departe de artificiile politice, sociale care se declanseaza din ce in ce mai des deasupra tarii noastre si care dau senzatii de sila, dorinta de a fugi cat e pamantul de lat. Si incep sa o intreb cum de il lasa pe copil sa plece asa departe, cum de se obisnuieste atat de repede cu ideea si nu incearca sa se opuna. Pentru ca eu cunosc cazuri in care unii parinti pot fi dependenti pana la extrem de cei care le condimenteaza viata cu bucurii, suparari, reusite, esecuri; nu incearca doar sa le calauzeasca pasii, ci le amputeaza dorintele crezand ca ei stiu mai bine care e drumul pe care ar trebui sa-l urmeze. Si incep eu iar cu destinul care trebuie sa se implineasca si continua ea apoi cu trebuie sa stii si tu sa iei deciziile ca i s-a intamplat si ei un moment in viata cand s-a luat dupa sot in loc sa isi urmeze instinctul si ca daca atunci facea ce-i dicta ratiunea si simtirea nu ar fi ajuns unde era azi, ci undeva mai departe si gata, ca e rost de va urma.