The Amazing Spider-Man e o repovestire mediocra a genezei eroului.
Dupa 10 ani si trei episoade – in 2002, 2004 si 2007, toate regizate de Sam Raimi si cu Tobey Maguire in rolul principal –, seria Spider-Man e repornita de la zero, cu un nou regizor (Mark Webb) si un nou actor principal (Andrew Garfield), o decizie corporatista motivata, probabil, de tot mai umflatele onorarii pretinse de cei vechi.
Asadar, suntem invitati sa mai constatam o data cat de greu ii e tanarului Peter Parker sa creasca fara parinti, cum e necajit la scoala de baieti mai puternici ca el, cum se schimba perspectivele lui dupa ce e muscat de un paianjen modificat genetic si, in fine, cum accepta noile responsabilitati ce-i revin odata cu noile puteri. De data asta, totul e, desigur, in 3-D, si mai sunt si alte schimbari – cum ar fi aceea ca Spidey nu-și mai produce panza pe cale organica/glandulara, ci pe cale mecanica –, dar nici pe departe suficiente incat sa califice Uimitorul Om-paianjen drept o reinterpretare a mitului.
Neexperimentat, ca Raimi, in regia de comic-book-uri cinematografice, Webb se pricepe insa la „intimitaturi“ (unicul lui lungmetraj precedent fiind love-story-ul sundancist (500) Days of Summer): echilibrul dintre trasaturile supraumane si trasaturile de licean ale lui Spidey – dragostea lui pentru colega Gwen Stacy (Emma Stone), faza „putoista“ prin care trece imediat dupa dobandirea superputerilor si dupa moartea unchiului Ben (Martin Sheen) – echilibrul acesta e cultivat aici cu oaresce simt al nuantelor si al umorului. Totusi, filmul – in care Spidey are ca mare adversar un bland savant (Rhys Ifans) transformat intr-un sub-Godzilla de duzina – e mult prea lipsit de imaginatie si de stil ca sa merite tinut minte.