De Citit : Editoriale

Fara masina

| 16 mai

Despre injuraturile nemtesti

In 2006 am vazut ca se poate. Pe Commerzbank Arena din Frankfurt tocmai se terminase meciul Franta-Brazilia (1-0) din sferturile de finala ale Cupei Mondiale. Multimea de pe stadionul arhiplin (peste 48.000 de oameni) se revarsa pe drumurile de noapte. Ca turist sarac, ma gandeam cum o sa ajung din afara orasului in centru, unde aveam camaruta de hotel. Cate ore voi face pe jos, oare? Oamenii de ordine dirijau insa cu fermitate puhoiul de oameni pe peronul metroului usor. Sosea un tren, se umplea, pleca. Venea altul si tot asa. Mecanism de ceasornic. Intr-o jumatate de ora eram in centru, privindu-i pe suporterii brazilieni care incercau sa-si bandajeze durerea cu ceva bere.
Sapte ani mai tarziu, primavara asta, aveam sa stau o saptamana la Berlin. Biciclete de inchiriat cam peste tot, inclusiv in fata hotelului din AlexanderPlatz unde trasesem. Pe strazi, puhoaie de biciclete incalecate de domni seriosi cu aspect de bancheri, de mame care isi carau gagalicele spre gradinita, de batranei inca verzi cu ochelari cu rame subtiri, aurii. Semafoare pentru biciclete, piste pentru biciclete care nu se opreau prin cosuri de gunoi. Autobuze, tramvaie si bahn-uri nicicand transformate in cutii de sardele la ore de varf. Trotuare pentru oameni, nu pentru parcat masini. Locuri de parcare asadar scumpe, de unde nebunia bicicletelor care mi-a adus aminte de Amsterdam. “Nu, nu am masina“, imi marturiseste ghidul Florian, un neamt pana in 30 de ani, altfel prosper. “Nu am nevoie, merg cu transportul in comun si cu bicicleta. Si daca e nevoie sa mai fac un kilometru pe jos, asta-i o problema?!” Oameni care si-au cucerit libertatea si care ajung la timp, cu nervii intregi la intalniri, la serviciu. Oare de asta injuraturile nemtesti sunt atat de lipsite de imaginatie?