si cu chef de nimic
Azi am chef sa fiu eco. Eco umanista daca se poate spune si asa. Sa scriu despre oamenii poluati. Las la o parte ideea de poluare generata de lipsa factorilor cosmeticali si ma gandesc la caracterul oamenilor , viciat as putea spune. La faptul ca unii aduna in ei o multime de reziduuri care se depun in adancul tesuturilor, epidermei, cu nicio sansa de a fi eliminate, neutralizate, tratate. Ziceam despre cei care retin aceste deseuri comportamentale in timp, de-a lungul unor trairi negative, unor experiente cicatrizante, dar mai exista si categoria celor care se nasc defecti, cu cateva sensibilitati in minus, carora exilul in lumea celor lipsiti de delicatete li se pare un adevarat sejur, cu toate frumusetile lumii, o vacanta de neuitat, un loc de revenit . Nu conteaza ca cei cu care intra in contact se pot rani, pot sa se resimta si sa ramana cu sechele de genul lipsei totale de incredere in tot ce ii inconjoara, nu conteaza ca au o contributie la propagarea energiei negative si ca poate influenteaza si cursul lucrurilor, important e ca se simt ei bine, ca isi ascut stima de sine, ca si-au luat ratia zilnica de victime. Suna trist, suna a fara scapare, a fara solutii , chiar daca s-ar inventa campanii de responsabilitate sociala in directia asta.