De Citit : Editoriale

Filmul lui Mungiu

| 18 octombrie

Dupa dealuri e o lucrare realista de anvergura.

O fata bolnava psihic se revolta impotriva manastirii care o gazduieste si care i-a „furat“ singura prietena – o fosta colega de orfelinat, devenita calugarita. Lasati sa se decurce cu fata (care n-are unde sa stea), staretul si calugaritele se hotarasc (dupa mai multe ezitari) s-o „exorcizeze“. Subiectul filmului Dupa dealuri e unul din care lesne s-ar fi putut scoate o melodrama tabloid-senzationala (una care sa adune la un loc senzatiile tari ale horror-ului cu exorcisti si senzatiile tari ale pornoului cu maicute lesbiene), insa chibuzuita dramatizare a lui Cristian Mungiu (indatorata romanelor-reportaj Spovedanie la Tanacu si Cartea judecatorilor, scrise de Tatiana Niculescu Bran) mentine voyeurismul la cote minime in timp ce face vizibile, cu finete, ramificatiile psiho-socio-economico-ideologice ale conflictului.
In ochii „posedatei“, prietena ei e o prizoniera a religiei, dar nici dragostea la care incearca ea s-o readuca – dragostea care le unise la orfelinat – nu este si nu fusese niciodata mai libera: neavand pe nimeni altcineva, ele crescusera tinandu-se una de alta ca sa nu se scufunde. Mungiu face tabloul unei parti din Romania care e atat de saraca si de needucata, incat sansele cuiva nascut acolo (mai ales ale unui orfan) de a ajunge vreodata un om cat de cat liber (cat de cat stapan pe optiunile si pe credintele sale) par foarte mici. Ca si in alte filme aparute in siajul Mortii domnului Lazarescu, personajele sunt vazute numai din exterior, in cadre lungi, iar aceasta exterioritate observationala scoate in evidenta implacabila materialitate a lumii in care traiesc. Dupa dealuri nu e nici pe departe un manifest antireligios, dar estetica sa este una non-metafizica.