De Citit : Editoriale

Frica pazeste bostanaria

| 13 ianuarie

Marin Mita a depasit cu bine ucenicia in armata.

„Cu bine“ e un fel de-a spune, pentru ca atatea tranteli, atatea gropi mutate la gard, atatea treziri la chibrit, atatea latrine spalate „bec“ a facut, incat se considera dupa numai o saptamana mai batran ca timpul. Marin vine de la tara si are mandra. Ii scrie constiincios o scrisoare pe saptamana, pe care o incheie, invariabil, exact asa cum i-a sugerat plutonierul Casota: „Infanteria-i arma grea!“. A sosit si clipa suprema cand, dupa un taras strasnic in propriul pisat (il surprinsese comandantul de batalion urinand pe cantina), avansat la gradul de caporal si in toiul iernii, a fost trimis in garda la munitie. La marginea padurii. Asta nu-i bine, si-a zis Marin.

Ziua mai e cum e. Dar noaptea nu-i ca ziua. Noaptea totul fosneste, fosgaie, fasaie, tacane, zgraptana, scartaie, trosneste. Pana la ultimul post de garda e aproape un kilometru de singuratate. Marin isi incarca arma, baga glont pe teava si isi infasoara mantaua strins pe uniforma. In doi ar fi mai bine.

Dar, cand caporalul de schimb s-o indeparta, noaptea isi va dezlantui tot echipamentul din dotare. Marin simte cum parul, sculat ca la ordin, ii salta chipiul. „Stai, cine vine? Stai, ca trag!“ Ei as! Padurea nici nu se sinchiseste. Dusmanul inainteaza pas cu pas… Dar nu se intampla nimic. Padurea asteapta, depozitul de munitie asteapta pana si lacatul greu pare uitat si inzapezit. {st timp, in camera de garda, caporalii invart un septic si rontaie paine cu slanina prajita. Au si o sticla de rom din care sorb cu fereala. „Bre, da’ depozitul ala… ramane asa?“ Marin simte cum ii vine apa la moara: „Daca io m-am cacat pe mine de frica, zi-mi si mie ce nebun e ala sa vie, cand stie ca-l astept cu glont pe teava?“
Si bate cu palma arma incarcata, cu glont pe teava.

„Lampa mare!“