Ovidiu Fenes
Cu Fenes, lucrurile n-au fost simple niciodata. Il cunosc inca din timpul anilor de studentie, pe cand, fara sa braveze gratuit, atragea destula atentie prin temperamentul sau vulcanic si prin radicalitatea cu care desfiinta orice norma impusa. Felul lui de a fi i-a adus nu o singura data neplaceri dar tind sa cred ca tocmai haraiala lui cu o parte dintre profesorii din Universitatea de Arte, obtuzi fata de un astfel de demers deconstructiv, i-a pavat drumul catre responsabilitatea si sensibilitatea de astazi. Daca nu gresesc, una dintre primele secvente ale iesirii lui in public a fost un ceremonial straniu, extrem de restrans temporal, desfasurat undeva in apropierea Salii Palatului, cand a mana de tineri au traversat cartierul slujindu-se de mari aripi de carton, sub chipul unor cocori ce prevestesc schimbarea. Pentru Fenes, lucrurile au si durat altfel.
Spre deosebire de alti fosti colegi de generatie, prezenta lui in expozitii a necesitat decantari indelungi, absentele lui din vria anilor 2000 fiind justificate exclusiv personal. Au urmat doua-trei instalatii destul de ermetice, la HT003, Galeria Grigore Mora, H’art ori MNAC (Lucrarea Lunii): cu un insolit simt al colonizarii spatiului, Fenes a suspendat in toate aceste situatii obiecte recuperate din cele mai marginale episoade ale cotidianului, a intervenit pe materiale si structuri destul de straine din peisajul artistic actual, a schimbat intelegerea general agreata a tactilului, a deturnat privirea cu ajutorul unor instrumente minimale. De aceasta data, expozitia inaugurata vinerea trecuta la Galeria H’art invita, laolalta cu un set de martori ai pauperitatii sociale si disciplinei spirituale, o serie de colaje fotografice, carora artistul le da pentru prima oara sansa de a dilata campul vizual si continutul preocuparilor lui. Nu ratati, va rog, expozitia.