Sergiu Nicolaescu despre Carol I.
Ce fel de om era regele Carol I? Pai era asa, un tip cam ca Sergiu Nicolaescu.
Cel putin asta e implicatia non-actoriei sfruntate practicate de regizorul-star in Carol I – un amestec de asa-zisa drama istorica si asa-zis documentar, in care Nicolaescu isi acorda rolul titular fara a face cel mai mic efort de a vorbi, de a se misca sau de a grimasa altfel decat Nicolaescu.
Si tot asta e si implicatia deciziei sale de a folosi – pe langa imagini de arhiva, si cu pretentia ca sunt la fel de autentice ca acestea – secvente din filme nicolaesciene mai vechi, nu doar cu bataliile de la Smardan si Grivita, ci si cu bataliile de la Marasesti-Marasti-Oituz (pe care regele nici nu le-a apucat), basca o imagine cu niste tarani murind cu incetinitorul (care va sa zica asta s-a intamplat in 1907: au murit niste tarani cu incetinitorul). Iubirea cu care se autociteaza Nicolaescu (indiferent daca citatele se potrivesc sau nu) vorbeste de la sine: in Carol I, reconstituirile lui primesc la fel de multa importanta ca evenimentele reconstituite. Carol I nu e, pur si simplu, un portret semnat Nicolaescu, ci un portret stampilat Nicolaescu, stampilat din cap pana in picioare, centimetru cu centimetru, pana cand nu se mai vede decat el. Si nu el asa cum e, ci el asa cum ii place sa creada ca e.
Daca mai vreti vreo dovada, aflati ca, in secventele proaspat-turnate (care sunt inepte: actorii par sa citeasca pe roluri dintr-un manual de istorie), el se concentreaza aproape exclusiv pe singuratatea demna a batranului rege instrainat de lupii tineri din guvern – considerat de ei un dinozaur – la sfarsitul domniei sale. Asa cum ii place si lui Nicolaescu sa se vada. Spectacolul fanteziilor lui infantil-grandioase despre sine n-a fost niciodata mai grotesc.