De Citit : Editoriale

Imaginea fixa

| 23 ianuarie

Acum cateva zile am avut un mic accident in trafic. M-am inteles cu celalalt sofer sa rezolvam amiabil situatia, drept pentru care am mers la societatea de asigurari care urma sa ne despagubeasca. Dupa o asteptare indelungata am intrat in biroul unui agent care a inceput sa-si faca treaba. Treaba lui consta in a ne pune o serie de intrebari legate de accident. Desi era un domn tanar, tonul vocii si cadenta frazei ii dadea un aer dispretuitor – inchizitorial.
Eram nelinistit insa curand mi-am dat seama ca asta se intampla nu doar din cauza rafalei de intrebari. Ceva cu locul acela ma facea sa ma simt ca intr-un univers concentrationar realizat ad-hoc. M-am uitat mai cu atentie in jur si nu reuseam sa identific ceva radical diferit. Spre sfarsitul intalnirii mi-am dat seama: peretii erau goi, nici macar un calendar, nimic nu umaniza camera. Dorinta de a avea o imagine fixa pe perete este una cvasi-generala. Fara nimic pe peretele in care locuiesti camera respectiva se transforma din casa in carcera. De ce avem nevoie de aceasta fereastra catre o alta lume? Imaginea plastica, fiind fixa, tinde catre statutul de icoana. Ea este o deschidere catre sinele locuitorului, o deschidere mentala si interioara chiar daca e vorba de un peisaj sau o fotografie din trecut. Arta umanizeaza. Cand aud afirmatii de tipul “putem trai si fara arta“ i-as invita pe acei oameni sa-si dea jos din casa tot ce au pe perete. Vreau sa vad cat timp reusesc sa reziste fara consecinte psihologice majore.