Cel mai mult imi place, in 24-FUN, libertatea de a scrie/fi altceva decat se asteapta de la tine.
Cautam deci un subiect «de sezon», dar asa, mai departisor de isteria colectiva pe care o cunoasteti prea bine si de care stiu sigur ca va e mai curand scarba si mai ales nu va pasa, asa cum «LOR», come on! NU LE PASA DE VOI si zic asta desi printre ei, astia cu glorioasa istorie a poporului roman in gura, sunt si niste amici foarte simpatici in civil si la urma urmei fiecare cu jobul lui, asa ca ma pregateam, cu oarecare lehamite, sa zic ceva despre Roman Polanski si cum l-au gabjit elvetienii ca sa se dea bine cu fiscul american pentru ca l-au tot tras in piept la greu, asa ca o sa-l trimita legat fedeles ca sa-l mai ia la intrebari vreun «judge» care vrea sa se «aleaga» – asa e la ei – ca sa mai afle lumea despre cum a devenit treaba acu vreo treij-patruj de ani cu minora de treispe ani pe care ar fi violat-o, desi femeia si-a luat demult si banii si plangerea si nu mai are pretentii… Si atunci am gasit piatra! Era asezata pe tabloul electric, ala alb de plastic de la intrare, o piatra de rau oarecare, gri deschis, cam cat un ou aplatizat, sigur a lasat-o acolo o femeie, nu mai stiu cine, o prietena care m-a iubit sau nu m-a iubit, sau prietena unui prieten din cati s-au perindat prin garsoniera, cine-si mai aminteste cine a tradat pe cine, sau cine a fost orb, surd, mut, precis insa era de la o femeie pentru ca doar ele le aleg rotunde si isi inchipuie ca inauntru sunt suflete, barbatii se prefac uneori ca le slefuiesc, ca se slefuiesc ei insisi, dar asta numai ca sa devina cubici si sa ridice ziduri din care Anele s-au inaltat de mult, am strans-o in mana si m-a linistit o clipa, desi o alta piatra ma apasa pe suflet… Acum stiu ca un hotar invizibil trece pe dupa usa mea de la intrare.