Din gand in cand
Omul are o nevoie dureroasa de a fi autonom. Ati vazut, poate, oameni care isi ies din fire la betie, aruncandu-si bratele in jur, rotindu-le cum rotesc turelele niste tunuri de tanc, urland bezmetic a libertate, culmea, cu ochii inchisi, ca si cum libertatea ar fi inauntru. Nu e. Oricat de liberi am fi in propriile neguri, respiram acelasi aer pe care il respira si focul, bem aceeasi apa pe care o beau pasarile si ne descarcam de ganduri cu aceleasi cuvinte pe care le mai folosesc zeci de milioane de glasuri. Impartim o lume cu toata lumea. Exista ce-i drept, vectorul asta al independentei. Mai ales la barbati. Majoritatea pleaca de-acasa in tinerete, isi demonstreaza capacitatea de-a se sustine singuri, pentru ca apoi, daca nu aleg una sau alta din formele ascezei, sa se casatoreasca potrivit propriei viziuni despre familie, sa fraiereasca practic destinul, retraind senzatiile familiale familiare cu o femeie potrivita pentru asta.
Apoi, cel mai probabil, isi educa copiii aproape cum a fost educat, cu mici variatii ale vremii. Nu recunoaste ca depinde de femeie, dar se imbolnaveste miraculos daca ea pleaca. Nu suntem independenti. Nici cei mai curajosi dintre noi. Chiar si inteleptul din pestera participa la lume. Cumva, prin el insusi, ca printr-o gaura de cheie. Nu exista independenta. Ne consolidam luand in calcul trepidatiile celorlalti, tensiunile sau amortizarile lor asupra noastra. Radem cu ceilalti, de ceilalti, cu ceilalti de noi. Ne simtim starile si vrem asta. Cand suntem singuri ne dorim sa ne sperie vreun prieten batand deodata la usa. Vrem sa auzim un banc inventat pe loc despre o cunostinta. Vrem atingerea unei femei. Dar tendinta de a fi autonom e acolo, inexplicabila. Adaptam la noi fascinatia de perpetuum mobile a ceasului automatic. Si totusi nu am vrea sa ne fim suficienti, am mai vrea si orele altora, sa fim siguri ca n-am inceput sa stam din cand in cand, din gand in gand sa ajutam lumea sa fie, ca si cum gandul ar dura.