Ori e ceva, ori vine de undeva.
Tramvaiul cel ruginit a iesit de mult din perimetrul orasului. Vatmanul locuieste la periferie, deci nicio problema. Ruginit, hartanit, tatuat, clatinandu-se la fiecare curba, tramvaiul strabate cartierul marginas ducand aceiasi calatori cu plase plesnite, cu haine care miros a mucegai incins. Isi face datoria. Pentru el, timpul s-a oprit, caci peste o anumita limita a decaderii, varsta nu mai conteaza. Dar nu despre tramvai e vorba, ci poate despre nea Gica, vatmanul.
Azi dimineata, la patru, la iesirea din depou, dormea un omulet pe ultimul scaun din spatele vagonului. Gica e om bun, intelege ca masinaria lui poate fi, uneori, si un dormitor improvizat. A demarat. Farul principal s-a aprins, galbui, luminile chioare din vagoane au prins a clipoci intermitent. Numai nebunii vor lumini orbitoare in plina noapte. A facut doua curse pana in zori. Circulatia s-a animat. Tramvaiul s-a oprit o jumatate de ora, doi nebuni se tamponasera pe linia lui. Gica a stat la o vorba si la o tigara, pana sa-i scoata Salvarea dintre fiare. La sase jumatate, la capat, mogaldeata din ultimul vagon, de pe ultimul scaun, dormea infofolita mai departe. Asta l-a cam enervat. Dar bunatatea proverbiala a invins furia scurta. A hotarat sa-i mai dea o sansa. N-a mai avut timp, caci lumea l-a luat cu asalt. A muncit asa cam pana la zece, cand iuresul s-a mai domolit.
Mogaldeata ii tragea in continuare la aghioase. Pana aici! Nea Gica s-a dus intins la el si l-a insfacat de umar. Atata a fost. Mogaldeata s-a trezit. Era un pitic de gradina, din aia pe care-i vezi la marginea soselei, dar viu, cu ochi de faianta. A icnit, apoi a sarit de pe scaun si a tulit-o ca fulgerul, fara sa-l poata prinde. Nea Gica a oftat. Hotomanul. Dar cand a ridicat ochii, tramvaiul lui stralucea in soare ca aurul, nou nout.