doua studii de caz
Recent, un articol publicat de Mircea Toma ii incita deopotriva pe cunoscatorii si amatorii desavarsiti in ceea ce priveste marketingul artistic si relatia contractuala dintre artist si galerist la comentarii nu o singura data patimase. Mi-e cunoscuta productia lui Ion Barladeanu, la fel cum bine cunoscut imi este baletul executat pentru o buna bucata de vreme de Dan Popescu, artizanul care l-a fericit pe marginalul „vagabond genial“ cu atentia publica (si mai putin a criticii de specialitate, atentie!), pierzandu-l in cele din urma din mana. Cine jucaria cui a fost / a devenit e mai putin important astazi din punctul meu de vedere; reprosul pe care aveam candva sa i-l aduc lui Popescu viza „orbirea“ lui naucitoare fata de ceea ce altii identifica doar drept outsider art, odata cu intrevederea sansei de a se tolani pe un pat de bani, precum si diminuarea turatiei lui cand venea vorba de restul artistilor din portfolio-ul galeriei (de altfel tot mai restrans). Abonat pana si „Artelor martiale“ dictate de Erwin Kessler la ICR, Popescu a reusit in mica noastra provincie culturala sa speculeze in favoarea-i un interes mediatic indeobste capitalizat de micute picasso-uri. Intr-un registru oarecum similar (veti intelege voi de ce), recomand pentru zilele lipicoase de vara si textul de pe postspectacle.blogspot.com despre „Noul om nou“, un excurs pe marginea mutatiilor identitare la care ranjim in ultimii douazeci de ani. „Nu trebuie sa fii uitat – spun autorii Trilogiei Postspectacol – iar astazi acest lucru e atat de dificil incat nu mai conteaza pentru ce faci tot acest masiv efort de promovare, ci auto-expunerea in sine ajunge sa fie singurul rezultat, ultima miza. Activismul, lucrarile, "opera" intra in planul doi, actiunile noului om nou se justifica numai prin vanzarea imaginii de sine. Acesta este produsul lui real“. Studiu de caz devine aici nimeni altul decat Dragos Bucurenci. Lectura racoroasa va doresc!