Cealalta Irina e un film bun.
Debutul regizoral al lui Andrei Gruzsniczki, Cealalta Irina, e un film middle-class. Prin asta nu vreau sa spun ca nu e nici asa, nici asa. E un film bun. Vreau sa spun ca se pozitioneaza intr-o zona estetica de mijloc: o versiune a realismului lui Cristi Puiu, insa una mult diluata, pentru a fi mai usor de turnat in forme mai comerciale, apropiate de ale filmului politist (mai precis, de doua subgenuri ale sale: mystery si conspiracy thriller).
Nimic rusinos in aceasta pozitionare, mai ales ca:
1) e operata cu inteligenta; si 2) filmul are ceva de spus. E vorba despre un barbat cumsecade, modest in toate sensurile (inclusiv in aspiratii si in imaginatie), care, la moartea iubitei lui sotii (plecate la munca in Egipt), descopera distanta care l-a separat intotdeauna de ea. Descoperirea vine la capatul unei investigatii de tip politist: refuzand sa creada in explicatia oficiala a mortii ei (sinucidere), barbatul porneste o ancheta. Gruzsniczki si co-scenaristii sai (Ileana Muntean si Mircea Staiculescu) joaca elegant cartea falsului film politist; nu supraliciteaza. Obstacolele birocratice pe care le intampina eroul in eforturile lui de a afla ce s-a intamplat, plus unele detalii din comportamentul celor carora li se adreseaza, sunt de-ajuns pentru a crea o pista falsa.
Dezlegarea misterului e simpla ca buna ziua, iar filmul o da sec: cineva spune ceva si eroului ii cade cerul in cap. Filmul dilueaza estetica realista a lui Puiu, dar pastreaza din ea o anumita sobrietate stilistica, iar aceasta ii vine bine. Ea se traduce printr-o raceala exterioara care scoate si mai bine in evidenta trasaturile induiosatoare ale eroului, jucat de Andi Vasluianu cu un foarte bun simt al lui atat-cat-trebuie.