Alt film de Woody Allen, alta capitala culturala europeana. Dar de data asta ghidul e obosit.
Noul film al lui Woody Allen, To Rome with Love, e incropit din patru povesti de mana a doua (cel putin la standardele lui), depanate in paralel (desi una se desfasoara pe durata unei singure zile, iar altele – pe durata unor saptamani sau chiar luni intregi) si legate unele de altele in primul rand prin faptul ca toate patru se petrec la Roma. Cea mai lenesa dintre ele e o schita (cu Roberto Benigni) care satirizeaza, intr-un mod foarte literal, mecanismul absurd prin care mass-media transforma indivizi neexceptionali in vedete si tabieturile lor banale in stiri de senzatie. Cea mai cinefila – o glosa in toata regula la Seicul alb al lui Fellini, ba chiar un mini-remake lipsit de poezie – e o farsa despre un tanar cuplu provincial, ale carui juraminte de fidelitate nu fac fata ispitelor metropolei (printre care o Penélope Cruz in postura stereotipa de prostituata vesela). Cea mai nuantata ni-l prezinta pe Alec Baldwin in rolul unui fel de cor grecesc format dintr-un singur om, care priveste de pe margine cum un baiat, poate sinele sau mai tanar (Jesse Eisenberg din Reteaua de socializare), aproape ca-si distruge o relatie stabila indragostindu-se de o inchipuita (Ellen Page din Juno).
In fine, cel mai traditional-allenian element al filmului e cuplul pe care-l face Woody insusi (in rolul unui regizor de opera pensionar) cu Judy Davis (in rolul sotiei lui psihiatre) in cea de-a patra poveste, care, construita in jurul descoperirii sale ca viitorul sau cuscru italian (Fabio Armiliato) este un mare tenor, dar numai atunci cand e sub dus, culmineaza cu o poanta vizuala ce se vede venind de la o posta.