Frumos, dar prea simplu.
Bine ati venit la Woodstock e o relatare usor fictionalizata si oarecum indirecta despre evenimentul muzical care a unit aproape 500.000 de tineri americani timp de trei zile din august 1969 – indirecta in sensul ca pregatirile pentru festival ne sunt prezentate pe larg in primele 90 de minute de film, dar in ultimele 30 de minute, cand evenimentul propriu-zis e in toi, scena pe care au urcat atunci si Bob Dylan, si Joan Baez, si Jimi Hendrix, si multi altii, nu ne e aratata decat o data, de la distanta si numai pentru cateva secunde.
Personajul principal al filmului nu reuseste sa ajunga mai aproape de ea, desi e unul dintre organizatorii festivalului; muzica n-ajunge la el decat in franturi. E frapant de multa liniste in filmul asta, dat fiind subiectul sau, si, in unele secvente, regizorul Ang Lee creeaza efecte remarcabile numai din sunet (sau liniste) si lumina: ceva supranatural pare ca urmeaza sa se intample. Efectele lui mai babane – ca momentul in care ni se arata pentru prima data cat de mare e festivalul, sau momentul in care ni se arata scena – sunt si ele foarte inteligent calculate: Lee e un stralucit practician al bunei masuri. Dar unde e obisnuita lui incisivitate politicoasa, unde e obisnuitul lui fler in materie de tensiuni latente?
O fi fost Woodstock-ul un moment de gratie, asa cum il prezinta el, dar a fost momentul de gratie al unei culturi pline de tensiuni interne, tensiuni care deja explodasera, sub forma crimelor lui Charles Manson, si care aveau sa explodeze din nou, in timpul concertului de la Altamont. in film, toate mintile si toate inimile se deschid la unison, cu prea multa usurinta, in atmosfera binefacatoare a festivalului. E frumos, dar prea facil, prea neproblematic.