Anormalul e normal.
Bogdan Chireac a rostit la repezeala, luat de vartejul explicatiilor, in emisiunea lui Ion Cristoiu cuvantul „cur“. Si si-a cerut iertare. Si Cristoiu pe faza l-a ajutat, i-a suflat sa spuna „fund“ in loc. Am murit de ras de drag. Nu de cuvant, ci de jena omului, caruia i-a scapat vorbulita pardalnica, de solicitudinea gazdei sale aflata in deplin acord de intentie, auziti, jena intr-o lume care nu mai stie ce e jena, care nu numai ca spune lucruri infioratoare, dar face mizerii de neinchipuit, care se faleste cu brutalitatea, care te premiaza daca falfai vorbe groase, infestate de vulgar. Am crezut ca nu mai e posibil. Mi s-a parut dragut, o pudoare demult uitata iesea la iveala intr-un context in care chiar ar fi trecut neobservat micul si nevinovatul act ratat, fiindca omul povestea despre miscarile politice din ultima vreme, despre pacea sociala, despre nivelul de trai si il parafraza pe Ion Cristoiu, cu romanu’ rupt in fund, de care scrisese de t-spe ori.
Dupa ce am ras mi-am impus sa incetez cu pornirile astea necontrolate, instinctive, sa am mai mare grija de reflexele mele, ca nu se stie cand mi se mai intampla si poate sunt in lume, in societate si ma trezesc razand ca proasta si zau, nu se face, m-as descalifica mai rau ca echipa nationala de fotbal a Romaniei. Se mai intampla si azi, rar, e drept, sa auzi de niste intentii curate, sa mai intalnesti pudoare si delicatete, sa vezi pe cineva rosind a incurcatura in eventualitatea ca a agresat cumva urechile ascultatorilor, ca a jignit involuntar interlocutorul, mai dai si de eleganta in teritoriu, isi mai cere cate cineva scuze, vadit intristat de vreo intamplare nedorita. Si te miri, fiindca e atat de rar.
Si te miri fiindca e pe cale de disparitie fenomenul. Si te miri, fiindca ai fi penibil sa fii de acord.