De Citit : Editoriale

Normalitatea e la ei acasa

| 05 august

From U.K., with love

Una dintre chestiile care m-au uluit la englezi – la televiziune – este ca la o emisiune pentru copii de la BBC poti vedea o fata blonda, frumusica, o prezentatoare extrem de vioaie, de tonica, de priceputa la comunicarea cu copiii, o persoana nemaipomenit de carismatica, amuzanta… care nu are o mana. Bratul – stang parca – se opreste cam la cot. |ine microfonul cu dreapta, agita bratul ciuntit absolut firesc, nimeni nu casca ochii ca spre un caine vorbitor, pur si simplu e integrata in societate ca oricine. Ea asa s-a nascut, n-are vina, nu e hidoasa, activitatea creierului sau este peste medie, deci are dreptul ca oricare altul sa primeasca un astfel de job daca isi doreste si se califica pentru el.
Sigur ca au fost si acolo voci care au tunat ca aoleu, copiii nostri vor fi traumatizati, ca vai, cum sa vezi asa ceva, e inadmisibil. Dar au fost putine. Reduse la tacere de rezultatele concrete ale fetei. N-a fost nimeni traumatizat. Copiii o indragesc, abia daca observa o fractiune de secunda minusul, lumea o admira, toti o aplauda pentru prestatiile ei, invata din mers ca este ceva firesc sa comunici cu oamenii de orice fel, sa-i ajuti daca au nevoie, nu sa te holbezi placid. Nimeni nu mai observa micul defect care s-a transformat intr-un element distinctiv. Ea e doar diferita de ceilalti, cum dealtfel suntem toti. Nu ma pot opri sa ma gandesc ce sanse ar fi avut la noi. Noi, piosii, care am izgonit peste hotare sau am izolat intr-o margine abrupta toate mintile ascutite care nu au un ambalaj conventional. In afara de prapastiosenie, de niste cruci batute mecanic cu sensul de "sa fie la ei, nu la mine“ aici nu se reactioneaza nici cat sa faci niste rampe ajutatoare acolo unde-s numai scari, niste modificari la trotuare… care totusi au borduri.