Niste lumanari printre niste blocuri. E o groapa, in centrul Bucurestiului, printre blocurile redundante, cam de marimea unui teren de baschet. Am coborat noaptea, intai tinandu-ne de niste radacini indaratnice, de pe care plecase pana si pamantul.
Cativa caini erau legati disciplinat dar ne-a primit o pisica imposibil de impresionat. In toata groapa era o singura usa luminata. Dintr-un fel de cutie mai mare, cam ca si cum cineva impachetase stangaci o masina, se vedea o lumina fierbinte. O umbra ne-a poftit, extrem de jovial prin contrast cu tenebrele trezite-n noi, sa intram in casa. Poftiti. Va rog. Zambet. Un coridor lung, dar de un singur metru, te conducea intr-o camera cat doua paturi, in care insa incapeau trei. Vreo patru-cinci lumanari abia ne lasau sa ne uitam printre lucrurile aglomerate ordonat.
O masuta ici, un cuier de haine colo, ba intr-un colt era chiar o bucatarie, cu aburi adevarati de mancare. „Le gateam ceva, stiti cum e…“, se bucura jovial si un pic apologetic barbatul tanar, cu coada si cercel intr-o ureche. De pe pat ne privea femeia tanara in halat, dand buna seara cu toata gura zambind. Langa ea, un patut nou, de bebelus. O fetita de cinci luni a inceput sa rada de cum ne-a vazut lumanarile sticlind in ochi. Radea si nu se mai oprea. Mamica ne povestea despre ea ca mananca, gangureste si nu plange niciodata. Bobul asta de om nu era singura perla in scoica asta de carton. Acoperisul. Acoperisul fusese construit cu migala, drept, compact, din usi. Da, usi, transparente, cu sticla, prin care vreun poet putea sa ciocane in cer. Am iesit.
Nu stiu ce fel de oameni erau, dar cand ne-am luat ramas bun, ea a alunecat pe spate spre el, de la vreun metru, ca in exercitiile alea simandicoase de incredere in cuplu.