Rafinat-naivul basm social al lui Aki Kaurismäki.
Poate cel mai indragit dintre filmele lansate anul trecut la Festivalul de la Cannes, Le Havre poate fi vazut si in cinematografele de la noi (incepand din 3 mai, cand deschide Festivalul Filmului European). Lucrand in Franta, maestrul finlandez Aki Kaurismäki filtreaza un subiect de actualitate (imigratia clandestina) printr-o iconografie cinematografica de anii ’30 (epoca definita si prin adeziunea unor figuri importante ale cinematografiei franceze la valorile politice ale formatiunilor de stanga momentan coalizate intr-un mare Front Popular). Le Havre se trage, de asemenea, din stirpea "neorealismului antirealist" al unui film ca Miracol la Milano: ca si acel basm italian din 1951 (creat de corifeii neorealisti Vittorio De Sica si Cesare Zavattini), filmul lui Kaurismäki pune in scena o utopie sociala – triumful unei actiuni colective, reunind artisti (sau in orice caz boemi) si oameni din popor, intru salvarea unui copil african de la deportare.
Le Havre poate fi apreciat independent de continutul sau politic, ca o mostra de pseudonaivitate hip: imprumuturile sale iconografice sunt jonglate cu incomparabil mai multa personalitate decat exista intr-o pastisa gen Artistul; un eveniment din sfera pateticului sublim (vindecarea brusca a unui personaj bolnav incurabil) e pus in scena ca un gag ultrasec; chiar si despre numele eroului (Marx) si al catelusei sale (Laika) se poate spune ca sunt folosite ca fetsiuri hip. Toate astea nu vor insa sa puna in vreun fel la indoiala sinceritatea angajamentului emotional al lui Kaurismäki in visul neocolectivist pe care-l pune in scena: fatalmente postmodern (totul poarta ghilimele), filmul e si postironic.