La standardele premiilor Oscar, se putea mult mai rau decat Artistul.
The Artist e o poveste despre lumea artistilor de cinema (hollywoodian) nevorbitor, in momentul de criza al introducerii sonorului, poveste spusa ea insasi in (ceva ce se cere luat drept) „dulcele stil“ al epocii – adica in alb-negru, practic fara dialoguri inregistrate (dar cu muzica si cu ceva efecte sonore), cu emotii simple semaforizate abundent prin mimica, gestica, scenografie, operatorie si montaj. De fapt, e vorba despre o aproximare in linii foarte mari a respectivului „dulce stil“, bazata in buna parte pe idei primite nu din filmele epocii, ci din filme (facute mai tarziu – incepand din anii ’50) care au tratat despre filmele epocii. Astfel, pe langa faptul ca actorul principal, Jean Dujardin (care joaca rolul unui actor), imita idoli „fara glas“ precum Douglas Fairbanks si John Gilbert, el mai imita si imitarea lor de catre un idol „cu glas“ (chiar cu super-glas) ca Gene Kelly, intr-un film muzical (din 1952) ca Singin’ in the Rain.
La randul lui, regizorul, Michel Hazanavicius, nu ezita sa-si potenteze reconstituirile dupa tropi cinematografici ai anilor ’20 cu imprumuturi vizuale si, la un moment dat, muzicale, din filme ale anilor ’30, ’40, ’50 si ’60, inclusiv din capodopere ca Vertigo si Cetateanul Kane.
Astea fiind zise, e neobisnuit ca un regizor care, dupa toate aparentele, se vrea mainstream, sa impinga atat de mult in prim-plan – astfel incat chiar sa nu poata fi ignorate – chestiuni tinand de stilistica, ba mai mult, de istoria stilistica a cinemaului. Joaca lui de-a filmul mut are suficiente momente de inventivitate si chiar de finete ca sa-i sustina pe actori (cu catelul Uggie in frunte) in irepresibila lor ofensiva de dragalasenie.