Dulce Romanie, asta iti doresc
In 1907, in timp ce taranii pozau pentru tabloul cu acelasi nume si scenografii de atunci aranjau o rascoala pentru fundal, D. Draghicescu a publicat o frumoasa carte cu titlul „Din psihologia poporului roman“. E instructiv sa afli cum se priveau romanii pe ei insisi acum o suta de ani. Si e o incantare sa citesti un volum scris intr-o limba de o dulceata si naivitate direct proportionale cu ideile transmise. „Neamul romanesc, fruct al imbinarii si casniciei daco-romane langa Carpati si Dunare, este un copil ramas orfan de la nastere, caci parintii lui murira chiar in ziua in care el vazu lumina zilei. Asa nascut, fu un orfan fara familie, fara rude, parasit pe drumurile pe cari se napusteau navalirile barbare din Asia spre Europa. Unii din acesti drumeti, cari se gasira mai omenosi, culesera orfanul de pe acele drumuri, il adoptara in familia lor prea numeroasa si cotropitoare, ii detera primele ingrijiri. Acesti drumeti sunt negresit slavii si bulgarii cari nutrira cu laptele lor, cu propria substanta sufleteasca acest orfan etnic si-I indreptara primii lui pasi pe calea vietii asezate si organizate…
Sufletul romanesc era cu totul lacom de un coprins care-i lipsea, si pe care acesta trebuia sa-l ia de unde va putea. El se imbiba cu umezeala si lichidul sufletesc slavo-bulgar pana la saturatie. Poporul roman, in mijlocul populatiilor slave organizate de bulgari, se conduse in chip firesc, intocmai ca un burete stors si uscat pe care-l scufunzi intr-un vas cu apa sau il pastrezi intr-o atmosfera plina cu vapori. Inainte chiar de a intra in adolescenta, orfanul fu bagat in ucenicie la turci. Aceasta ucenicie avu urmari foarte simtitoare pentru dezvoltarea sa sociala si sufleteasca.“ Intre timp, orfanul a mai ucenicit la ceva stapani si a ajuns adult, dar tot comportament de orfan are. Asa ca are nevoie sedinte de analiza tranzactionala. Ajuta.