La mijlocul anilor ’80 mi-am ascutit vigilenta. Ma maturizam.
Ma specializasem in a-i adulmeca pe turnatorii deghizati in rockeri, artisti boemi, activisti culturali, sacerdoti ai muncii cu tineretul… Cunoscandu-i mai de aproape, mai de departe, am incercat sa-i inteleg. O ancheta asupra anchetatorilor mei asadar: am inceput-o detestandu-i; pe parcurs am ajuns sa-i compatimesc. Majoritatea fusesera probabil amenintati la inceput, cand poate distonasera prin tinuta, coafura, obiceiuri. Erau pesemne urmariti din pricina relatiilor cu strainatatea, de unde le soseau discurile, toalele, fanzine-urile…
Or fi fost racolati, siliti sa devina colaboratori. Li s-or fi trasat ariile de miscare: li se ingaduia sa-si cultive microbul pentru „muzica tanara“, in schimbul culegerii de informatii. Celor mai zelosi li s-o fi trasat sa organizeze auditii si cantari, sa gestioneze cluburi, discoteci, rockoteci… Cei care or fi comis primele delatiuni or fi suferit o trauma, din care or fi iesit anevoie, lasandu-si un centimetru de pleata in plus, infigandu-si un badge nou in geaca ponosita de blugi, eventual unul cu „F*ck the System“… S-or fi consolat cu gandul ca, acceptand aceste concesii – o declaratie ici, o para colea – reusesc sa faca mai mult pentru MUZICA. Si astfel sa submineze sistemul. Sa lupte din interior, cu I Can’t Get No Satisfaction si Cocaine. O fi zguduit sau nu sistemul, radicalismul in plus ii facea mai credibili si mai sinceri fata de fani. Cercul era vicios: cu cat parau mai mult, cu atat li se permite sa organizeze mai multe cantari. Insa, cu cat isi momeau mai multi „rockangii zurbagii“ in raza radarului, cu atat li se cereau rapoarte mai ample… „Nu conteaza cat de lung am parul“ – putea fi rastalmacit cantecul Olimpicilor – „important e cat si cum gandesc… urmaritii mei“.