Daca ai o camera incuiata, un mort si nu e nimeni inauntru, inseamna ca e sinucidere.
– Ceva ma face sa cred – zice Spiridon bodoganind – ca l-ai avut in laba, nea Virgile, dar ti-a scapat.
– Taci, copile, sopteste ingrijorat domnul filozof zidar Popescu, in clipa in care remarca uitatura fioroasa a politistului. Nu stii tu!
– Ce particule fontamendaliste!? Ce mister, nene? „Rahat“ a sarit de la etajul unu exact in bratele mele, exact in catusele mele.
Pe care i le-am pus. Nu-l pandisem mult. Trei nopti. Stii, domnu’ scriitor Anastase, viata mea e un roman…
– Dar, nea Virgile, eu scriu poezii. Poezia e lacrima sufletului intr-o geana de lumina. Romanele-mi plac. Da’ io nu scriu roman, e pentru cei cu oase tari…
– Eu am oase tari… da’ n-o am pe asta cu scrisul. Intr-o clipa, se facuse lumina-n Doamna Ghica. „Omoara-l“, ziceau unii, altii, prosti, injurau Politia. Hm. Pun pariu ca era si „gornistul“ printre ei… Asa mi-am rotit privirile, am fluierat si s-a facut liniste.
Si am zis asa: „Oameni buni, dormiti linistiti in paturile voastre. Veghem noi pentru voi!“
Pe cuvant, s-a facut liniste. L-am luat pe „Rahat“ de guler si-am pornit catre sectie. Nu apucam noi sa facem nici zece pasi ca incepe sa ma roage, stiti voi cum: „Doooom sef, sa moaraaa maaamaaa, fac pe mine, n-am apucat sa ma usurez.“ In fine.
Era noapte, era parculetul, i-am zis: „Da-i drumu’!“
El: „Nu pot, dom sef, mi-e rusine!“ Eu: „Bai, te leg de copac.“ El: „Legati-ma, toalent!“ He, he, auzi colo, smecherie. Credea ca ma face. I-am desfacut bratarile si i-am priponit dreapta de o craca groasa. „Na, ma intorc cu spatele, pisa-te!“ Si in noapte s-a auzit clar cum si-a tras fermoarul, cum tasul a udat frunzele vestede. Apoi, tacere. In clipa aia am crezut ca innebunesc!
Ii legasem mana dreapta iar el era stangaci!