De Citit : Editoriale

„Stilul“ Guy Ritchie

| 16 aprilie

Guy Ritchie isi inchipuie ca are umor si stil. Nu are. De ce se gasesc intotdeauna atatia spectatori care sa-i cante in struna?

De unde vine ideea ca gangsterii londonezi din filmele lui Guy Ritchie (cel mai recent se cheama RocknRolla) ar fi sic? Asa ii vrea Ritchie, dar nu sunt. Ritchie crede ca felul in care se balbaie si roseste un ditamai masculul feroce ca Gerald Butler (regele spartan din 300), la aflarea vestii ca unul dintre membrii gastii lui de interlopi e indragostit de el, este extrem de dulce, ca si faptul ca homosexualitatea baiatului era cunoscuta si acceptata de mult de restul gastii.

Ei bine, chestiile astea nu sunt dulci decat in cel mai diabetic si mai cabotin sens al cuvantului: gangsterasii astia cer – cu o insistenta care e opusul oricarui „sic“ sau „cool“ – sa li se spuna cutu-cutu. Ritchie mai crede si ca se pricepe la cuvinte. Nu se pricepe. Isi pune personajele sa vorbeasca intr-o imitatie scolareasca de tarantineza – un limbaj care sub aparentele „colorate“ e complet mort: invective gangsteresti scremut-„imaginative“ sunt impreunate fortat cu intorsaturi de fraza afectat-„literare“ (afectarea e la misto, dar tot nu e mai mult decat afectare, pentru ca Ritchie nu stapaneste indeajuns de bine stilul inflorat: stilul inflorat il stapaneste pe el), cu termeni din argoul cockney si cu panseuri (despre te miri ce) care se vor memorabile, dar care nici nu suna adevarat in gurile personajelor (indiferent cine vorbeste, vocea e mereu cea a autorului), nici nu sunt destul de spirituale prin ele insele.

In fine, Ritchie isi mai inchipuie ca are un stil regizoral inconfundabil. Nu are. Are o serie de tehnici smechere de filmare si montaj (si muzici bune pe soundtrack). In spatele acestor tehnici nu exista nicio inteligenta regizorala; nu exista decat o ambitie de tehnician de a face lucrurile „mai altfel“.

Asta nu se cheama stil.