De Citit : Editoriale

Sub umbrela lui Enescu

| 15 septembrie

Stam toti cuminti si nu ne ploua.

Eu am vazut la Festivalul “George Enescu” ceva ce putini din voi observa de obicei. Fac pariu. Sigur ca vedeti muzicieni sublimi, imense forte artistice desfasurate pe scenele Salii Palatului, Ateneului, orchestre din Lausanne si din Londra, momente de bucurie la scena din Piata Palatului, Grigore Lese dezvaluind radacini de civilizatie ajutat de cativa tineri din Iran, sigur ca Academy of St.Martin in the Fields si Lohengrin, si soprane de top atacand cu usurinta partituri alambicate, concurs de interpretare la Sala Radio, sigur ca da,Gigi Caciuleanu cautand pe scena Teatrului National raspunsurile la intrebari care, ciudat, sunt si ale noastre, da, sigur si Oedipe si alte minunatii ce se mai asteapta.
Sigur ca se vad multe la un astfel de festival, se aud inca si mai multe, sufletul o ia zglobiu inaintea incruntatului creier, care trebuie sa socoteasca, sa chibzuiasca, sa stocheze, sa-si aseze toata informatia in sertare si are atata de lucru ca neah, le mai da de-a dura, mai scurtcircuiteaza cate ceva, mai darama fisele si incurca Scriabin cu Prokofiev, Strauss Richard cu Johann-tatal ba nu, cu Johann-fiul, au, cat pe ce si cu Dominique, si-apoi Zacharias cu Perahia, Yundi cu Dan Grigore, ohoo, sigur ca se intampla lucruri felurite in forfota.
Si comentarii, si merchandise si apa gratis si ocheade ultragiate de tinute neadecvate si limuzine si politicieni si melomani rafinati si studenti insetati si evantaie branduite si p’afaristi promitand solemn a mia oara sa iasa din bezna odata, stiu, ati vazut tot tot tot… dar pe oamenii care stau seara de seara pe scena si canta la niste instrumente numite camere de luat vederi i-ati observat? Nu. Pentru ca stau nemiscati, sa nu atraga atentia, sa nu-i descopere nimeni. Dar eu i-am vazut. Si i-am aplaudat si pe ei.