o gurita de rai
Daca aveti ghinionul sa calatoriti de la Pitesti la Ramnicu-Valcea sau, ma rog, invers, ati muscat-o. Daca nu, merita sa dati o tura pe drumul asta, doar asa, de curiozitate, sa vedeti pana unde poate sa mearga suprarealismul din ceturile de la hotarul sud-estic al Europei. Oricat as exagera, oricat as fabula, tot degeaba. E imposibil sa pui in vorbe imaginea de la fata locului. Trebuie sa vezi cu ochii lu’ matale. E ca si cand ar fi picat un meteorit care ar fi adus cu dansul un import cosmic de asfaltita eroziva (asfaltita e corespondentul cosmic al dermatitei, e, adica, o boala grava, de piele, a asfaltului). Autoritatile romane au reactionat prompt, exact ca-n filmele americane.
Au evacuat orice urma, orice piciorus de drumar de la locul dezastrului. Nu s-a inregistrat nicio victima in randul drumarilor. A ramas un loc pustiit de infectia venita din spatiu, o zona sinistra prin care trec masini de toate soiurile, din care soferii si pasagerii belesc ochii stupefiati. Asta e prima reactie. A doua reactie e auto-administrarea rapida a medicamentului romanesc de criza, marele antidot universal brevetat in Carpati, secretul supravietuirii noastre de secole. Se rade, nenica, de se rup falcile. In mijlocul unui dezastru cum n-ati mai vazut, desi isi rup masinile in doua, romanii se uita mai intai cu gurile cascate, dupa care rad ca la balamuc. Iar pe fetele lor fericite, se citeste imbatabila mandrie nationala, bucuria ca „numai la noi se putea intampla asa ceva“. Sute de gropi, adanci cat juma’ de roata de masina, un cosmar care tine de aproape doua luni, fara ca nimeni sa fi miscat un deget. Fara ca cineva sa se fi gandit ca exista niste ticalosi care trebuie sa-si lase ficatii prin instante de judecata si prin puscarii. Cum sa-ti treaca prin minte asa ceva, cand razi de nu mai ai aer?!