Sau „Cum sa-ti mentii starea de elev“
Am ajuns si eu la lansare. Omu’ era incadrat de prieteni si colaboratori. Si rude, aveam sa-mi dau seama la sfarsitul conferintei de presa, cand l-au inconjurat familiar copiii. Au vorbit doi critici literari si producatorii discului. Si fiindca intrebarile din public i se adresau, a raspuns si maestrul. Desi avertizase ca nu va spune un cuvant. Ca discul vorbea destul, prin bucatile literare alese de el, despre el. Si lui i se parea total nepotrivit sa povesteasca despre sine. Si plictisitor. Si neinteresant. Cat de neinteresanta poate fi povestea despre Lawrence Olivier si premiera lui cu Othello, pe care si el, Radu Beligan, a avut ocazia s-o aplaude, ba inca in cabina lui Sir Larry. Care fusese magistral, dar era trist ca nu stia cum facuse. Sau cat de plictisitor poate fi ceea ce simte un mare actor care-si vede de treaba la 90 de ani in luminile rampei, pe scenele Romaniei, in turnee, regizeaza, scrie si printre picaturi mai pune la cale un disc cu vorbele si senzatiile care i s-au imprimat in memorie de-a lungul timpului. Pe multe le descoperi ascultand discul, nedumerit ca un copil abia venit pe lume care incepe sa vada. Nu auzisem de exemplu in lectura nimanui scrisorile lui Creanga catre Eminescu si sigur fiecare gaseste ceva care sa-l uimeasca pe albumul asta, daca nu poeziile lui Toparceanu, Bacovia sau Esenin – ca nu se mai poarta, macar notele de insomniac, citite cu umor si caldura de maestru, renascand o lume de altadata, atat de viu. Dupa ce a raspuns elegant intrebarilor timide care nu si-au putut pastra calusul conventiei pana la capat, Radu Beligan a constatat cu haz cat a vorbit desi isi stabilise hotarat cum sa taca sobru la conferinta de presa. A ridicat din umeri si a concluzionat cu ciuda: „Nu suntem stapani pe noi.“ Unii inca mai cred ca suntem aici pe veci stapani. Pliiz, ascultati-l pe maestru.