Frumoasele obiecte neidentificate produse de Apichatpong Weerasethakul.
In filmul thailandezului Apichatpong Weerasethakul, Unchiul Boonmee (laureat anul trecut cu Palme d’Or), un bolnav de rinichi e vizitat, in casa lui de la marginea junglei, de spiritele sotiei si fiului sau. Efectul acestor aparitii nu e potentat prin niciun fel de tehnici de tip Hollywood – din contra, mizanscena si efectele speciale sunt in mod deliberat arhaice – si, oricum, lumea lui Weerasethakul e o lume in care niste morti perfect dezinvolti se asaza la masa cu niste vii deloc mirati, ca sa discute in tihna.
Aceasta interpermeabilitate a lumilor are cu siguranta ceva de-a face cu folclorul traditional thailandez, dar a pune toate misterele artei lui Weerasethakul pe seama unor vechi credinte si simboluri locale, partial inaccesibile occidentalilor, e cu siguranta o eroare – filmele lui provoaca la fel de multe nedumeriri si la ele in tara. Weerasethakul, care a studiat la Art Institute din Chicago si care e la fel de activ in video art ca in cinema, e, de fapt, un experimentator ludic, pretins-naiv. Dupa ce stabilesc o situatie si niste personaje, filmele lui obisnuiesc sa sara la complet altceva – Unchiul Boonmee se transforma pe nepusa masa intr-un basm istoric libidinos-magic, tot asa cum, in alte filme, genericul de inceput poate sa apara abia dupa o ora, si tot atunci se poate auzi, pentru prima data, o voce de povestitor din off, sau poate sa inceapa o serie de inserturi scrise sau desenate.
Aceasta imprevizibilitate a naratiunii (sau a seriei evenimentiale reprezentate), dublata uneori de fericirea inexplicabila ce se poate citi pe chipurile actorilor si de racordarea regiei (prin lungimi languroase) la placerile lenevitului in natura, poate genera efecte euforice.