viata de vanzator
Mi-a placut intotdeauna sa vand lucruri. As prefera sa stau in spatele tejghelei unui magazin decat sa lucrez intr-o agentie. Mi se pare mult mai misto sa interactionezi cu oamenii prin intermediul obiectelor decat prin cel al sloganelor. Zilele trecute, avand in spate cateva rafturi cu povestiri fara filtru si produse ale atelierului de carte am petrecut sase ore intr-un mall gigantic pe culoarele caruia s-a desfasurat un targ de carte. Cum taraba mea nu prea atragea atentia nimanui, am avut timp sa citesc 90% dintr-un roman care se petrece in localitatea Comanesti. Am mai dat cate-o raita prudenta la alte standuri de edituri, m-am holbat la vitrinele unui magazin cu pantofi sport, am mancat pizza si kinder delice. O fata stravezie de la o televiziune de net a cerut un numar de contact pentru a face candva o emisiune. Un nene cu ochelari cu rama albastra s-a oprit in fata standului, a deschis larg bratul drept si a zis: stii unde am mai vazut asa ceva? Am ridicat din umeri. In Busetto, unde s-a nascut… si dupa o pauza in care a asteptat inutil sa reactionez, a continuat: Verdi.
A urmat un monolog in care s-au amestecat intr-o supa dadaista familia Lavazza, Scornicesti, sotia lui Ramses al doilea, Arsinel, Catedrala Neamului, o curva romanca, finala de la Sevilla pe care o vazuse la doua randuri de regele Carlos. O doamna si-a lipit palmele si dupa ce a aruncat rafturilor o privire fugara m-a anuntat cu aerul ca imi face un mare cadou ca imi va aduce noua editie a ziarului Romania Libera din 22 decembrie 1989. S-a departat, apoi s-a intors si mi-a lasat o fituica pe care erau trecute titluri de carti de contabilitate ale caror autoare era. Poate esti interesat, mi-a spus. La plecare mi-a cumparat Zgomotul Alb al lui De Lillo ca sa ma razbun pe muzica proasta care imi uzase creierii timp de sase ore. Ajuns acasa, n-am putut sa ascult in seara aia niciun fel de muzica. Si nici a doua zi, cam pana pe la pranz.