Excelentul chitarist american de blues va concerta in Bucuresti pe 2 septembrie.
Unul dintre cei mai importanti chitaristi de pe scena mondiala de blues electric, Coco Montoya, povesteste in exclusivitate pentru 24fun.ro despre cum a invatat sa cante la chitara electrica de la Albert Collins si despre ce se asteptari are din partea unui public est-european. Muzicianul care canta la chitari pentru stangaci, a luat in 1996 premiul “W.C. Handy” pentru “cel mai bun artist de blues contemporan”.
Pe Coco Montoya il puteti urmari in concert la Bucuresti pe 2 septembrie, la Hard Rock Café.
Ati avut o multime de concerte in Europa de Vest, insa acum veti zbura spre celalalt colt al vechiului continent. Ce stiti despre partea asta de lume?
Nu e prima oara cand ajung aici. De fapt, am cantat in Europa de Est in anii ‘80 cand eram in trupa lui John Mayall, The Bluesbreakers. Imi amintesc ca publicul a fost fantastic si sper sa fie la fel si acum. Abia astept sa mai intorc, cu propria-mi trupa de data asta, si sper sa am parte de aceeasi calda primire ca atunci cand am fost cu John.
Nu demult, ati cantat cu chitarista de origine sarba Ana Popovic. V-a spus ceva despre cum e in Europa de Est?
A trecut ceva timp de cand m-am vazut cu Ana Popovic. E adevarat ca am cantat impreuna in cateva spectacole si ne-am simtit excelent. E foarte muncitoare si dedicata pasiunii sale.
Ati invatat chitara electrica de la marele Albert Collins. Cu ce-ati ramas dupa lectiile sale?
N-am facut nimic deosebit. Pur si simplu am stat langa Albert si am absorbit lectii de viata. Stilul sau e absolut unic. Asta inseamna ca nu il poti imita, e ceva ce doar el e in stare sa faca. Am avut sansa ca Albert sa imi dea lectii de viata si de muzica, dar tot timpul m-a incurajat sa-mi gasesc identitatea, pentru ca asta e secretul in muzica blues.
Tragica moarte a lui Les Paul a starnit multe speculatii legate de importanta chitarilor Gibson pentru istoria bluesului si rockului. De ce preferati, totusi, sa cantati la alt gen de chitara, la Fender Stratocaster?
Intr-o vreme cantam si la Gibson si chiar am o chitara Les Paul pe care o folosesc la inregistrari. Fiecare chitara e unica, in felul ei, insa un Strat imi da mult mai multa libertate in concertele live.
In calitate de chitarist al trupei The Bluesbreakers, ati cantat aceleasi piese pe care inainte le interpretasera Eric Clapton ori Peter Green. Cum v-ati simtit in acel rol?
La inceput a fost dificil si ma simteam intimidat. Dupa aceea, John Mayall a stat de vorba cu mine, la fel cum facuse si Albert, si mi-a spus sa cant in stilul meu. Credeam ca ar fi dorit sa-l imit pe Clapton, pe cand el nu vroia decat sa cant in felul meu, ceea ce am si facut.
Daca ar fi sa alcatuiti un Top 3 al chitaristilor stangaci din blues, cum ara arata acesta?
Ar fi cam asa: Otis Rush, Albert King si Gregg Wright.
In comparatie cu anii ‘60-‘70, care e locul bluesului in muzica americana de azi?
Din punct de vedere muzical, bluesul este si va fi caramida principala din fundatia muzicii americane. Exista un o traditie vie, sprijinita de o seama de festivaluri si de artisti.
Ati predat si ore de blues. Cum puteti sa faceti muzica asta atractiva intr-o lume dominata de rap-pop-disco-rock?
Tot ce trebuie sa faci, de la bun inceput, este sa incurajezi pasiunea si apropierea afectiva fata de intreaga muzica, fata de toate genurile, pentru ca in blues despre asta e vorba: despre pasiune si feeling.