Un soi de Romeo si Julieta in versiune iraniana, povestea unui amor imposibil, cu printi persani, printese armeniene, razboaie crunte, violenta, confesiuni, jelanii si moarte. Provocarea lui Kiarostami consta in a filma nu aceasta melodrama (ea nu e decit o coloana sonora din off, e ca si cum ai asculta o piesa de teatru radiofonic), ci fluxul de emotii de pe fetele spectatoarelor din sala, pe care le vezi in prim-planuri fixe, trecind prin toate starile posibile. Dispozitivul – de „film in film” – e teribil de incitant, cu mult mai incitant decit daca ai fi vazut montarea propriu-zisa la care publicul feminin asista in deplina mutenie.
E ca si cum tu, tot spectator fiind, te-ai uita intr-o oglinda uriasa care este, de fapt, ecranul. E drept ca ceea ce vezi sint 113 actrite iranience, una mai frumoasa ca alta (lor li se adauga Juliette Binoche, nemachiata, dar tot usor de recunoscut), traind drama personajelor de pe ecranul „lor”, si nu propria-ti fata, desfigurata de nesomn si asezonata cu cearcane pina-n barba. Nu e o vizionare usoara: dupa „devoalarea” dispozitivului abisal si revelatia ca nu vei vedea niciodata vreun cadru din filmul la care se uita femeile, n-ai incotro si cedezi sarmului kitsch al melodramei narate din off (demna de-un episod din seria 1001 de nopti) si fortei vizuale hipnotice a fiecaruia dintre prim-planuri. Inmultiti cu 113 scena din Birth, cea a prim-planului bulversant al lui Nicole Kidman asistind la un spectacol de opera, si veti obtine acest Shirin.
Iar ceea ce este cu adevarat naucitor afli abia dupa ce filmul s-a terminat, adugind bizarului experiment o dimensiune si mai bizara, daca se poate spune asa: cele 113 actrite au fost filmate uitindu-se nu la un film propriu-zis, ci la trei puncte fixe desenate pe un ecran alb, si imaginindu-si propriile lor povesti de dragoste.
– citeste in continuare articolul semnat de MIHAI CHIRILOV in APERITIFF, ziarul FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE FILM TRANSILVANIA. –