„Radu cel Frumos“ era alarma pe care armata romana nu o mai primise de la invadarea Cehoslovaciei de catre rusi, in ’68. Cea mai nasoala era urmatoarea (si ultima), „Stefan cel Mare“, fiindca atunci chiar era razboi. Dupa cum se comportau ofiterii – care innebunisera –, am realizat ca-i groasa rau. Iar cand ne-au dus in depozitele de munitie si ne-au pus sa scoatem lazi dupa lazi cu gloante, ne-au cuprins spaimele. Toata noaptea am bagat acele gloante in incarcatoare si in benzile de mitraliera: ungurii invadasera Romania si veneau peste noi, in Oltenia. Ne pregateam sa le iesim in drum. Noaptea au aparut si pilosii care fusera in permisie.
Au confirmat: vin ungurii, au ocupat Timisoara. Pana in dimineata zilei de luni ne-am umplut de munitie. In curtea cazarmii aparusera tancuri, TAB-uri, camioane. Chiar functionau! Scoteau fum si li se invarteau senilele, rotile, turelele. Iar noua – ochii in cap de oboseala, stres si frica. Era razboi si traseseram doar de trei ori cu pusca. Speram sa fie o lupta corp la corp cu dusmanul, caci eram specialisti in lovitul cu patul armei si impunsul cu baioneta. Un coleg de pluton din Deva, al carui tata era mare goanga prin armata, aflase adevarul: la Timisoara erau 60.000 de morti! Nu prea stia cine ii omorase, dar se utilizasera inclusive aruncatoare de flacari. Vazusem asa ceva in filme despre al doilea razboi. Si la Craciun, cand ai mei parleau porcu’ cu arzatorul. Chiar, se apropia Craciunul. Iar noi intram in razboi. Ma gandeam la bietii parinti si ma temeam ca o sa vina la poarta unitatii sa ma apere. (va urma)
[email protected]