Ursii n-au. Dar au avut.
Melania are un soi de sfarseala la lingurica, o boare la inima, o ceata pe ochi. Ar palavragi la nimereala – dar n-are chef. Azi, toate prietenele ei au defecte. Si-ar schimba garderoba. Prea complicat. S-ar urca in masinuta (are un Matiz, sa nu credeti ca e vreo bogatanca snoaba) si-ar pleca spre Cheile Oltului, dar e prea departe. Uf, sunt niste zile cand si a trai e prea apasator. Si sa stai degeaba, sa te plictisesti, e prea mult.
Taman cand crede ca o sa-si ia campii, suna telefonul. Melania ezita, doar era clar dintru-nceput ca nimeni nu are acces la melancolia ei. Nu recunoaste numarul. Dupa sirul de 3, pare o institutie. Si chiar este, dar vocea de la capatul firului suna neasteptat de cunoscut. E Georgel (de fapt, Gheorghe V. Periatu, speriatu’ clasei a VIII-a). Care o ia repede. Ca s-au vazut la intalnirea de douazeci de ani. Ca ce surpriza, ce bucurie, ce schimbare. Ca a fost bine sa se revada, nu-i asa, copilaria are un sens, prieteniile pot reinflori. Ca la ei (care ei?), la Asigurari (aha), nici nu si-a putut da seama cum a trecut timpul. E mult de munca (mie-mi spui, pe seceta asta…), nici nu stii cum trece timpul, banii mai intai, apoi distractia (Georgel pune un x de efect: dixtractia). Cand a revazut-o, si-a dat seama ca n-a uitat-o, desi aproape o uitase (hm). Era cea mai frumoasa fata (asa e!), si-a dat seama din prima. Acum ii poate spune: fusese indragostit de ea, in tacere. Pacat ca…
Poate s-ar putea intalni din nou. La o cafea. Sau la el acasa. Are o casa in centru, a costat o avere, dar banii nu conteaza. Abia acum isi da seama, viata e frumoasa in sine. E singura? Da? Atunci poate o rezolvam din seara asta (cee?!), ca maine plec la Madrid.
— De-aia n-are ursu’ coada! tipa Melania furioasa. Magarule!